Lecţie informaţională

                            Utilizarea Blog-ului Chişinău, oraşul meu 

Un grup de elevi de la Liceul cu Profil Real Mihai Marinciuc au aflat lucruri noi, interesante şi utile despre oraşul lor natal, prin intermediul Blog-ului Chişinău, oraşul meu.

Prezentare de carte

 Să mă iubești de Dumitru Matcovschii

Anul 2014 este consacrat – Anul lui Dumitru Matcovschi. Cu această ocazie pe data de 30 ianuarie în incinta bibliotecii s-a desfășurat prezentarea cărții Să mă iubești de Dumitru Matcovschi unui grup de elevi de la Liceul Teoretic Dante Alighieri. Elevilor li s-a făcut cunoștință cu poeziile poetului și s-a recitat cele mai cunoscute: Sărut, femeie, mâna ta, Casa mea de-acasă, Mamă, iartă-mă, Lacrimă amară, Astă vară la Soroca ș.a.

Dumitru Matcovschi este o personalitate remarcabilă a literaturii şi culturii noastre, care vindecă spiritul conştiinţei noastre şi se bucură de o dragoste şi preţuire constante din partea societăţii.

Întreaga lui operă literară şi publicistică redă starea naţiunii, lungul proces de aspiraţie spre libertate şi bunăstare. Poetul e un adevărat bărbat al Neamului, care ne oferă o lecţie de demnitate şi de morală creştină.

Creația lui Dumitru Matcovschi este și va fi pentru noi o lecție de verticalitate, dragoste necondiționată pentru țară, limbă, popor.

                                                                                                                                       Mocanu Aliona

                                                                                                                     

                                                              

Oră de lectură

Dumitru Matcovschi, Bună Dimineața, Mamă.

A trecut noian de vreme, mamă, iartă-mă.

Eu de vreme nu m-aș teme, mamă, iartă-mă.

Dar ea poate fi și crudă, mamă, iartă-mă.

Vremea n-are nici o rudă, mamă, iartă-mă.

                                Dumitru Matcovschi

Azi, la grădinița nr. 119 s-a organizat o oră de lectură a poetului Dumitru Matcovschi, Bună Dimineața, Mamă. Copiii s-au bucurat să facă cunoștință cu poeziile scriitorului și cu imaginile din carte. Le-au placut poeziile Furnica, Băieții, Noapte Bună, Rândunica și Moș Crăciun.

Copiii au rămas satisfăcuți de această întâlnire care le-a îmbogățit cu mai multe cunoștințele, aflând și unele informații utile despre Dumitru Matcovschi. 

Expoziţie virtuală

                            CĂRŢI NOI LA FILIALA TÂRGOVIŞTE

Biblioteca s-a îmbogăţit cu o colecţie impresionantă de cărţi în limba italiană. Vă propunem câteva titluri:

            

Expoziție virtuală

Cărți noi pentru micii cititori

Expoziție virtuală

Cărți noi pentru Tine

27 ianuarie este Ziua Internaţională pentru Comemorarea Victimilor Holocaustului

Ziua de 27 ianuarie marchează eliberarea lagărelor de concentrare naziste şi sfârşitul Holocaustului în care au fost ucişi 6 milioane de evrei şi alte milioane de oameni de alte etnii sau naţionalităţi, de către regimul nazist. Alegerea acestei date este legată de eliberarea lagărului de la Auschwitz-Birkenau din Polonia de către trupele sovietice în după-amiază zilei de 27 ianuarie 1945.

Este o zi universală de comemorare şi a fost propusă de Israel împreună cu alte 89 de state, fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate la 1 noiembrie 2005 de Adunarea Generală a Organizaţia Naţiunilor Unite.

Rezoluţia respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete.

Nu este cunoscut numărul exact al evreilor ucişi în Holocaust, cifra cel mai frecvent notată de istorici este de şase milioane. Se adaugă peste cinci milioane de alte victime ale atrocităţilor naziste: circa trei milioane de polonezi, o jumătate de milion de sinti şi roma, mai mult de 15 mii de homosexuali, persoanele cu handicap şi adepţii au sectei "Martorii lui Iehova", toţi etichetaţi drept „duşmani ai statului german”. Au fost ucişi în total 1,5 milioane de copii.

„Naţiunile Unite nu trebuie să uite niciodată că au fost create ca un răspuns la teribilul flagel reprezentat de nazism", declara în 2005 secretarul general al organizaţiei, Kofi Annan, atrăgând în acelaşi timp atenţia asupra faptului că acte cumplite de genocid au fost comise şi după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Cambogia, în Rwanda şi în fosta Iugoslavie. "Este uşor să spui “Aşa ceva nu se va mai întâmplă niciodată”, dar este mult mai greu să şi acţionezi în acest sens ", a recunoscut Annan.

În Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului se aduc aduc omagii, se aprind lumânări şi au loc marşuri ale durerii în memoria victimelor Holocaustului. Sunt gesturi simbolice, cărora li se adaugă Memorialele Holocaustului “Yad Vashem” din Israel, Memorialul Holocaustului din SUA, Memorialul Holocaustului din Berlin sau alte zeci de astfel de instituţii din marile oraşe ale Europei, Statelor Unite ale Americii, Asiei sau din Israel, care ţin vie amintirea victimelor genocidului.

Să ne amintim! este îndemnul unei rugăciuni evreieşti, pentru ca tragedia Holocaustului să nu se mai repete niciodată şi umanitatea să nu uite ce înseamnă umanitatea.

Sfârşitul ororilor de la Auschwitz

A venit în după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945. Forţele germane încercaseră timp de două săptămâni să reziste trupelor Armatei Roşii şi 231 de soldaţi ruşi pieriseră în luptele pentru eliberarea lagărului.

Au fost salvaţi doar 7.500 de deţinuţi care păreau mai mult morţi decât vii, mai mult de un milion patru sute de mii de oameni fuseseră ucişi.

Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SS-ul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii în alte lagăre, eliberate ulterior de către soldaţii britanici.

Alţi deţinuţi au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum, zi şi noapte, iar cei care rămâneau în urmă erau ucişi pe loc. 56.000 de deţinuţi au plecat în "marşul morţii" şi pentru aproape 15.000 dintre ei a fost ultimul drum.

Ororile petrecute la Auschwitz nu au ajuns imediat la urechile publicului, ci abia în aprilie 1945 au apărut primele relatări la serviciul german al BBC, când supravieţuitorii au început să povestească la radio iadul prin care trecuseră.

La sosirea în lagăr, oamenii erau sortaţi de medicii SS în funcţie de vârstă şi starea sănătăţii, dar nou-sosiţii nu ştiau despre ce este vorba şi spuneau că suferă de diverse boli, în speranţa unui tratament mai blând. Astfel îşi semnau singuri condamnarea la moarte. La dreapta erau trecuţi cei lăsaţi să trăiască, un timp. La stânga treceau cei care luau imediat drumul crematoriului, povestea Anita Lasker, o supravieţuitoare.

Cei cu o constituţie robustă erau trimişi la muncă silnică, au lucrat de exemplu pentru concernul chimic IG Farben care în 1941 deschisese propria uzina pentru deţinuţi în Auschwitz-Monowitz. Munceau în condiţii grele, fără hrană suficientă şi fără îngrijire medicală şi mureau din cauza frigului, a malnutritiei sau în accidente de muncă.

Evadările din lagăre erau rare, iar puţinele reuşite de la Auschwitz s-au datorat polonezilor infiltraţi în lagăr şi localnicilor. În aprilie 1943, Witold Pilecki (foto), membru al Rezistenţei poloneze, a evadat de la Auschwitz cu informaţii care au servit unui raport trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Erau date detalii despre camerele de gazare, despre selecţia deţinuţilor şi despre oribilele experimenţe medicale. Autorul spunea în raport: "Istoria nu cunoaşte o distrugere a vieţii umane comparabilă cu aceasta." Raportul a fost însă clasificat, pentru că sursa nu a fost considerată de încredere.

Lagărul de concentrare Auschwitz fusese înfiinţat în 1940 şi aici sistemul nazist şi-a perfecţionat tehnicile de ucidere în masă, organizator al genocidului fiind locotenent-colonelul Adolf Eichmann, cel care a condus "soluţia finală", acţiunea de exterminare a mai multor milioane de evrei. După încheierea războiului, Eichmann s-a ascuns în Argentina. Capturat în cele din urmă de către agenţii serviciului secret israelian Mosad care i-au dat de urmă în 1960 la Buenos Aires, fostul militar a fost judecat în 1961 în Israel pentru crime de război, găsit vinovat, condamnat la moarte şi executat în 1962. Şi medicul SS Josef Mengele, cunoscut şi că îngerul morţii de la Auschwitz, cel care a făcut cele mai cumplite experimente medicale pe oameni a reuşit să scape şi a fugit în Argentina. Apoi s-a îndreptat către Paraguay şi Brazilia, unde se bănuieşte că ar fi murit în 1978.

Perpetuarea memoriei victimelor, martirilor şi eroilor

Memorialul “Yad Vashem” de la Ierusalim, instituţie oficială a Statului Israel constituită în 1953, omagiază şi păstrează vie amintitrea celor şase milioane de evrei ucişi în timpul Holocastului în mii de imagini, milioane de pagini documentare, sute de mii de fotografii şi trei milioane şi jumătate de nume ale evreilor ucişi înscrise pe pereţii Memorialului, toate cele care au putut fi deocamdată înregistrate.

Se adaugă obiecte-document, un vagon de tren cu care hitleriştii au transportat evrei în lagărele de exterminare, certificatul de expatriere emis de Gestapo pe numele savantului evreu Albert Einstein sau stelele galbene “Maghen David” purtate de evrei. A fost reconstituit aici şi un colţ din Ghetoul din Varşovia unde a acţionat comandamentul rezistenţei evreieşti în timpul răscoalei împotriva naziştilor.

Institutul “Yad Vashem” acordă titlul Drept între popoare pentru perpetuarea memoriei tuturor martirilor şi eroilor care şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-i ajuta sau salva pe evrei. Până la 1 ianuarie 2007, titlul a fost decernat unui număr de 21 758 de oameni, din care 53 sunt români.

În Germania, începând din 27 ianuarie 1966, sunt comemorate oficial victimele regimului nazist, iar în 10 mai 2005, la 60 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial a fost inaugurat Memorialul Holocaustului la Berlin, pentru a cinsti memoria celor 6 milioane de evrei ucişi. Este un ansamblu care ocupă aproximativ 19.000 de metri pătraţi în apropiere de Poarta Brandenburg, cu 2.711 lespezi din piatră gri, fără niciun fel de însemn, nume sau dată.

Scriitorul şi activistul în domeniul drepturilor omului de origine română Elie Wiesel, distins în 1986 cu Premiul Nobel pentru Pace ca mesager al omeniei, a fost unul dintre supravieţuitorii lagărelor de exterminare. Timp de un deceniu de la eliberare, Wiesel rămăsese închistat în propria durere şi refuza să discute sau să scrie despre amintirile sale din lagăr. În 1960 publica însă nuvela autobiografica intitulată Noaptea, ulterior tradusă în 30 de limbi şi vândută în peste 6 milioane de exemplare.

Până în anul 2008, Elie Wiesel a scris 57 de cărți, iar o mare parte din ele rememorează Holocaustul. A creat Fundaţia Elie Wiesel pentru Umanitate şi a devenit un orator fervent în problema Holocaustului şi a drepturilor omului.

În România a fost înfiinţat în anul 2005 Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” pentru a identifica, arhiva, cerceta și publica documente referitoare la Holocaust.

Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington inaugurat în 22 aprilie 1993 a fost vizitat de la la dechidere de peste 30 de milioane de persoane. Scopul declarat al muzeului este de a ajuta liderii sau simplii cetăţeni să combată ura, să prevină genocidul, să consolideze democraţia şi să promoveze demnitatea umană.

Radu Ioanid, director al Programului Internaţional de Arhivare de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, spunea în 2009:  “Cred că Holocaustul reprezintă o lecţie de istorie pentru viitor. Pentru că, după ce în Europa, ultima gară a fost Auschwitz-ul, unde milioane au murit doar pentru că s-au născut evrei, după ce în Cambogia sau în Rwanda vedem atâţia oameni omorâţi pentru că aparţin unei etnii sau unei anumite clase sociale, putem trage concluzia că umanitatea n-a prea înţeles nimic din lecţia trecutului. Cu alte cuvinte, în anumite condiţii istorice, aceste tipuri de evenimente se pot repeta.”

24 Ianuarie - 155 ani de la Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor stateMoldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea luiAlexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Adunarea electivă a Țării Românești era însă dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.

Recunoașterea internațională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinulFranței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

Discuție/dezbatere

Mediul ambiant în orașul Chișinău

Duscuția/dezbatere despre mediul ambiant din orașul Chișinău a avut loc în cadrul Clubului ecologic – Terra planeta noastră. Înainte de a purcede la organizarea acestei discuții, am apelat la Organizația Teritorială Chișinău a Mișcării Ecologiste din Moldova și am solicitat informații. Care ne-au fost oferite cu multă generozitate de domnii Vladimir Garaba, președintele organizației și Efim Colun, colaborator. S-a întâmplat tocmai ca organizația Teritorială Chișinău a Mișcării Ecologiste să editeze în present Revista Apelor, publicație trimestrială, care include materiale de o importanță deosebită pentru protecția mediului acvatic din Moldova. Datorită acestui suport informațional, a fost posibilă organizarea unei discuții/dezbateri active și interesante, la care au participat beneficiarii Centrului Comunitar pentru Copii și Tineri Eurica.

Mai întâi s-a discutat asupra componentelor mediului ambiant, care sunt: aerul, apa și solul. Copiii au știut să explice importanța fiecărui component pentru viața omului, dar și relația noastră, a oamenilor, cu mediul ambient, care de foarte multe ori este dăunătoare și distructuvă.

Discuția/ezbatere s-a axat mai mult pe una din componentele meiului ambiant: apa. Copiii au numit bazinele acvatice din zona Chișinăului, lacurile, la fel, au specificat că prin Chișinău curge râul Bâc, altădată un râu curat, plin de pești, pe care circulau bărcuțe și vaporașe, iar acum fiind unul din cele mai murdare râuri. De ce se întâmplă acest lucru? a întrebat o fetiță. Părerile au fost multe: lipsa unei educații elementare a omului, lipsa educației ecologice, care trebuie începută de la cea mai fragedă vârstă, lipsa unei politici de protecție a râului Bâc din partea municipalitații și a statului, fiindcă se știe, că cea mai mare daună o aduc întreprinderile industriale, amplasate în preajma râului și care-și varsă deșeurile în albia lui.

În încheiere, a fost făcută și o propunere, care a venit din partea pedagogilor Centrului Eurica Ana Gradcenco, Viorica Zatâc, Victoria Bezedeanu de a participa activ împreună cu organizațiile ecologiste la acțiunile de colectare a deșeurilor, sticlelor de plastic, pachete de polietilenă, hârtii, farfurii și pahare de plastic pe care oamenii, din păcate, le lasă în urma lor după ce se odihnesc pe malurile lacurilor, în parcuri și alte zone de agrement. Ideea a fost susținută de copii.

Larisa Ungureanu

Expoziţie virtuală - Stendhal precursorul romanului modern

Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (23 ianuarie 1783,Grenoble – 23 martie 1842, Paris), a fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal și-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt (Germania). Stendhal a participat la războaiele care au urmat Revoluției franceze și din perioada Primului Imperiu Napoleonian ca ofițer de dragoni și ca intendent militar. Opera lui Stendhal conține atât texte autobiografice (ca Viața lui Henri Brulard) cât și romane dintre cele mai frumoase ale literaturii franceze: Roșu și Negru, Lucien Leuwen, Mânăstirea din Parma.Roșu și Negru este primul mare roman al lui Stendal și primul care combină în mod subtil descrierea realității sociale cu acțiunea romanescă, (după Erich Auerbach în celebrul său studiu Mimesis). Julien Sorel, personajul central al romanului, este într-un sens produsul pur al epocii sale. Transportat de ambiție, după lectura Memorialului din Sfânta Elena al lui Napoleon, conștient că de la Revoluție nu numai nașterea ci și meritul personal are importanță, eroul visează să devină un nou Bonaparte. Opera lui Stendhal este profund inspirată din propria sa viață, romanele lui constituind o autobiografie ideală a scriitorului. Julien Sorel, Lucien leuwen, Fabrice del Dongo sunt cei care Stendhal ar fi visat să fie. Există trei tipuri de opere autobiografice la Stendhal: pe de o parte, Stendhal a scris timp de ani și ani un ''Jurnal'', conținând evenimentele din viața sa; pe de alta, marile opere autobiografice intitulate Viața lui Henri Brulard și Amintirile unui egoist. Acestea urmăresc aceeași idee ca Jurnalul, dar și ideea Confesiunilor luiRousseau, aceea a autocunoașterii, dar se deosebesc de Jurnal fiind scrise a posteriori.

Stendhal. H. M. Armance. - Bucureşti : Lira, 2012. - 272p.

În aceste câteva pagini, odată cu apariţia intrigii sub forma unei scrisori falsificate, se desfăşoară atât de succinct evenimentele încât este imposibil să mai poţi lăsa cartea din mână până la deznodământul oarecum brusc şi neaşteptat, dar cu siguranţă impresionant.

Stendhal, H. M. Despre Iubire. - Bucureşti : Deceniu, 2009        . - 256p.

Romanul ne prezintă că î n dragoste, barbatii se expun framantarilor tainice ale sufletului, femeile se expun batjocurii publicului. Ele sunt mai timide, si de altfel, opinia publica conteaza mult mai mult pentru ele, caci trebuie neaparat sa fie respectata. Ele n-au mijlocul sigur de a subjuga opinia, punandu-si o clipa viata in pericol. Femeile trebuie sa fie deci mult mai neincrezatoare.

 Stendhal, H. M. Lucien Lewen. - Bucureşti : Cartea Românească, 1972. - 636p.

Lucien Leuwen a cunoscut o gestaţie mai lungă, dar cu toate acestea insuficientă de a duce la capăt istorisirea unei dragoste care urma să fie împlinită într-o a treia parte a romanului, rămasă numai in stare de proiect. Dar înainte de a-i divulga sfîrşitul, să începem cu geneza acestei povestiri. Una dintre bunele prietene ale lui Stendhal, — şi prin acest epitet înţelegem cele ce i-au rezistat.

Stendhal, H. M. Mănăstirea din Parma. - Bucureşti : Regis Group, 2004. - 496p.

Romanul are o acţiune palpitantă în care dragostea e povestită ca o aventură specială, dar tot ca o aventură. 

Stendhal, H. M. Roşu şi negru. - Bucureşti : Adevărul, 2009. - 560p.

Romanul Roşu şi negru , este, în primul rând, după cum anunţă şi subtitlul o nuanţată frescă socială şi istorică a secolului al XIX-lea. Sunt dezvăluite, de exemplu, amănunte mai puţin cunoscute despre Revoluţia din iulie 1830 – acţiunea romanului fiind plasată între 1826 şi 1831 – sau este vizată, critic şi ironic, diferenţa de mentalităţi dintre Paris şi provincie.

Viaţa lui Henry Brulard : Amintiri egoiste. - Bucureşti : Minerva, 1989. - 223-285p.

Romanul relevă nişte memorii în genul Confesiunilor lui Rousseau, mult mai neglijent redactate, însă, lucru de apreciat, prea puţin afectate sau romanţate ca acestea din urmă. Mare parte a amintirilor sale vorbesc despre o perioadă de circa 16 ani, şi anume copilăria petrecută în sânul familiei sale din Grenoble.

Stendhal, H. M. Napoleon. - Bucureşti : Ideea Europeană, 2008. - 438p.

Stendhal este deopotriva unul din primii istorici care au scos in evidenta principiul moral care sustinea fatada oficiala a regimului, si cum primul Imperiu era ajutat de aceasta emulatie care tindea catre aceleasi satisfactii, catre aceeasi nevoie de a straluci, de a se remarca, de se distinge cu orice pret.

Stendhal, H. M. Vanina Vanini. - Ch.. Arc, 2009. - 64p.

Cartea are o utilitate strict didactică, lectura lor fiind cea mai sigură, cea mai ieftină şi cea mai bună metodă de studiere a unei limbi străine.Volumele bilingve conţin textele în original şi traducerea artistică a acestora. Ele pot avea aplicare didactică, dar pot fi citite şi din simplă plăcere.