Trecute prin vălătucul tranziției, bibliotecile, spre surprinderea multor demnitari de diverse ranguri, dar și bucuria noilor generații de cititori, într-un mod, de-a dreptul miraculos, au supraviețuit. Mai mult, au reușit să depășească tot felul de blocaje și, grație unui bun management, să devină centre de cultură și spiritualitate în comunitățile unde sunt amplasate.
Modernizându-se, bibliotecile continuă să rămână o ”Casă Mare a cărții”, cum s-a exprimat recent scriitoarea Raisa Plăieșu în cadrul unei întâlniri cu cititorii la biblioteca ”Târgoviște” din capitală. ”De la această Casă se deschid toate drumurile în viață. Sorbim din carte cele mai frumoase gânduri și povețe”, a mai spus scriitoarea. De aici, din această Casă Mare își găsesc drumul spre inima cititorului o mulțime de cărți, apărute recent sau cu ani în urmă.
Se scrie și se vorbește foarte mult despre serviciile, activitățile, programele promovate de biblioteci. Sunt multe și importante, căci toate se fac în folosul și spre binele cititorului. Sau a utilizatorului, ca să folosesc un termen mai nou. Biblioteca de azi nu poate fi comparată cu cea de ieri, cum nici munca bibliotecarilor nu mai este ceea ce a fost în trecut. Atât de multe trebuie să știe și să cunoască un bibliotecar pentru a face față provocărilor, încât, am impresia, studiile de la facultate nu îi sunt de ajuns. Profesia de bibliotecar poate fi asemuită acum și cu cea de misionar.
Există însă o problemă care ar putea da bătaie de cap pe viitor. Parafrazând spusele unui clasic al literaturii române, în învălmășeala creată s-ar putea să pierdem ceva de mare preț. Iar într-o bibliotecă, în opinia mea, de mare preț este albinuța harnică și muncitoare – bibliotecara care dă viață acestei instituții. Și care nu este apreciată la justa ei valoare: începând de la salariul mizerabil care i se plătește, nemaivorbind de faptul că nimeni din ierarhia superioară nu-i adresează măcar o felicitare sau un cuvânt de mulțumire pentru munca sa.
În prezent, biblioteca se află pe primul loc. Adică, instituția. Și nu bibliotecara. Lucru care trezește uneori confuzie și creează disconfort în mintea și inimile celor care-și fac slujba, cu entuziasm și dăruire, în această instituție. A cărei valoare crește, pe an ce trece, din ce în ce mai mult. Chiar în municipiul Chișinău, de exemplu, nu în toate zonele orașului sunt teatre, muzee, galerii de artă, săli de concerte, unde ar putea să meargă copiii, adolescenții, părinții, și acest gol spiritual, informațional îl completează bibliotecile. Care lansează nu doar noi apariții editoriale, ci și expoziții de pictură, tineri interpreți sau talente în devenire, invită teatre, organizează diverse alte manifestări culturale și artistice. Cerințele înaintate față de un bibliotecar sunt atât de mari, încât ”să mori la lucru și tot e puțin”, cum îmi spunea cu lacrimi în ochi o colaboratoare a unei prestigioase biblioteci din capitală.
Indici, indici, indici… Cifre, cifre, cifre… Sunt foarte importante. A fost creat, în cadrul sistemului, un fel de întrecere nesănătoasă. Un stahanovism ”care îl stoarce și-l vlăguiește pe bibliotecar”, cum recunoștea aceeași colaboratoare, fără să-l motiveze, fără să-i fie creat acel confort sufletesc care să îndemne, cum spuneau latinii, ”să zbori până la aștri”. Materialul a fost publicat în paginile săptămânalului ”Literatura și Arta”, nr.42 din 21 octombrie 2010, pag. 7.
Larisa Ungureanu
Комментариев нет:
Отправить комментарий