Masă rotundă

Anii de pace sunt cuceriri prin sacrificii grele…

       Masa rotundă cu acest generic s-a desfășurat la Liceul Profesional nr.1 și a fost dedicată Războiului de pe Nistru prin prisma martorilor oculari, care s-au aflat în vâltoarea evenimentelor de acum 22 de ani. Ca suport, a servit cartea întitulată Femeia în zonele de conflict, apărută în 2006. Volumul conține istorii verbale  a mai multor femei, aflate în zonele de conflict, inclusiv cel transnistrean, semnate de mai multe jurnaliste.

Aceste istorii sunt povestite de femei care au trecut prin calvarul războiului, femei care nu s-au victimizat, ci au știu să fie puternice, adevărate luptătoare, femeia zilelor noastre. Pentru ele războiul nu s-a terminat. Cum spunea și Eudochia Ivanțoc, soția lui Andrei Ivanțoc, care a stat închis 15 ani în închisoarea de la Tiraspol (din 1992 până în 2007) pentru limbă, alfabet și convingerile sale politice, „în conștiința celor care au trecut prin război, prin situații grele, acest război nu se va șterge atât de ușor. Chiar să fie Andrei pus în libertate, războiul pentru noi mai continuă. Prea mult am suferit de pe urma lui”.

Mai mulți elevi au citit interviurile cu Maria Ungureanu, Eudochia Ivanțoc, Raisa Pădurean, Maria Robu, au povestit datele biografice și au citat fragmente din interviuri. Maria Ungureanu, de exemplu, spune ferm: „Am fost urmăriți, persecutați, dar n-am cedat în fața autorităților de la Tiraspol”, dumneaei fiind directorul Școlii-internat din Tighina din 1985 până în prezent. Istoria cu doamna Maria Ungureanu a fost realizată de Irina Nechit. O altă istorie verbală îi aparține doamnei Raisa Pădurean, profesoară de limba rusă și director-adjunct al Liceului Teoretic „Lucian Blaga”, care activează în condiții dificile la Tiraspol, fiind într-un „război” continuu cu autoritățile transnistrene. „Întotdeauna când revenim de la Chișinău, parcă intrăm într-o închisoare”. Interviul a fost realizat de Liliana Armașu. O discuție-evocare cu Eudochia Șeremet din Tighina, în prezent profesoară la Institutul de Relații Internaționale, a cărui soț, Ovidiu, a fost ucis în timpul războiului de pe Nistru, întitulată „Speram să-l găsesc pe Ovidiu viu, dar mă duceam …la cimitir”, a fost realizată de Călina Trifan. Dumneaei vorbește despre clipele de groază pe care le-a trăit la Tighina în zilele din 19-21 iunie 1992, când în oraș s-au dat lupte grele și ea, împreună cu copiii s-a refugiat la Chișinău, cum au făcut-o sute și mii de locuitori din Tighina, Tiraspol, din satele de pe malul drept al Nistrului, în care au năvălit cazacii, omorând și maltratând bărbați, femei, copii. Soțul Ovidiu a rămas în oraș și a fost ridicat la 27 iunie de gardiști și dus la statul-major al lui Kostenko, pierzându-i-se apoi urma. De ce? Din simplul fapt, că-și iubea limba, țara, frecventa cenaclul „Vatra”, lupta pentru trecerea la grafia latină, că în curtea lui el și prietenii de familie au cântat „Când era să moară Ștefan”.  Și astăzi doamna Șeremet așteaptă să fie pedepsiți cei care au provocat conflictul transnistrean și au omorât oameni nevinovați, cum a fost și soțul ei, Ovidiu Șeremet.

În fiecare an, la 2 martie, sunt comemorate victimele acestui război de agresiune a Rusiei asupra tânărului stat, Republica Moldova. Combatanții, polițiștii, oameni simpli care au luptat în acest război își amintesc de camarazii lor, care și-au dat viața pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova și cer autorităților să facă mai mult pentru familiile lor, pentru copii, pentru invalizi. De acest război ar trebui să ne amintim în fiecare zi și nu doar o dată pe an. Lectura acestor interviuri ne face să înțelegem care au fost cauzele izbucnirii acestui război nedrept, să ne dăm seama,că unii oameni au știut să aleagă demnitatea.

Larisa Ungureanu