„Temă pentru acasă” de Nicolae
Dabija
Cu ocazia jubileului de 65 de
ani ai poetului, publicistului, omului politic, academicianului Nicolae Dabija,
Filiala Târgovişte a avut o Oră de lectură a romanului Temă pentru acasă. Evenimentul s-a
desfăşurat la Centrul Comunitar
După o scurtă prezentare a
biografiei lui Nicolae Dabija, au fost lecturate mai multe fragmente din
romanul, despre care însuşi editorul şi redactorul cărţii, Daniel Corbe, spunea că este un roman de Premiul Nobel. Iar scriitorul şi ziaristul Mihai
Sultana Vicol nota că „Temă pentru acasă
se poate număra printre cele mai sesizante şi mai fascinante creaţii ale
literaturii de dragoste, autorul dezvăluind, totodată, lupta cu destinul într-o
confruntare inegală”.
Iată unele pasaje din roman:
Capitolil Orfelinatul: „Acel necunoscut avea să revină şi a doua, şi a treia,
şi a patra zi la şcoala noastră. Nu ştia nimeni nici cine e, nici ce caută la
orfelinatul din Nadrecinoe. Anume aici, la Nadrecinoe , atunci când
împlinisem vârsta de 12 ani, mi-am aflat pentru prima dată numele meu cel
adevărat. Mă numisem până atunci Ivan Ivanov-15, ca şi cum aş fi fost o
adresă, şi nu o persoană... Ni se spune copiii lui Stalin. Ştiam că părintele
nostru ne iubeşte nespus și că nu ne-a văzut niciodată numai din motiv că
dânsul conduce o ţară prea mare şi nu-i mai rămâne timp şi pentru noi, băieţii
lui. Orfelinatul nostru urma să ne înveţe să muncim, dar în primul rând – să-l
iubil pe tovarăşul Stalin”.
„În şcoala noastră, unde puteai să
supravieţuieşti doar umilindu-l pe cel mic, mă mândream cu faptul că eu nu
plâng niciodată. Prima dată am plâns când a murit tovarăşul Stalin. Care nu
reuşise cât a fost să ne viziteze... Orfelinatul era casa noastră părintească.
Mă născusem acolo, crescusem acolo, nu cunoşteam pe nimeni altcineva decât pe
femeile şi bărbaţii de la
Nadrecinoe , pe care noi îi iubeam şi cărora le spuneam,
delaolaltă, mamă şi tată”.
Capitolul Temă pentru acasă: „În
şcoală era întuneric. Pătrunseră pe coridoarele largi,scufundate în beznă. Iată
aici studiase clasa a douăsprezecea.... În încăpere s-a făcut lumină. Cu inima
bătându-i cu putere în piept, ca un copil surprins asupra faptei – în loc de o
sală goală, profesorul Ulmu descoperi, brusc, incredibil, o clasă plină de
elevi, care stăteau fiecare în banca lui, numai că erau şcolari cărunţi, oameni
maturi, da, da, sunt ei, îi recunoaşte... Albac, Radu, Gusti...elevii lui de
acum treisprezece ani... care l-au aşteptat...”
Cu înfiorare şi emoţie citeau
copiii fragmente din roman. Şi-au dorit să-l citească în întregime. Nu în
fiecare zi au ocazia să asculte asemenea teme
pentru acasă...
Larisa Ungureanu
Комментариев нет:
Отправить комментарий